Dizabilitatea nu este despre persoană. E despre barierele pe care le punem noi în calea ei.
Nu toate dizabilitățile se văd. Cineva poate avea dificultăți de deplasare, deficiență de vedere sau auz, dificultăți de învățare, dizabilități intelectuale, anxietate, depresie sau boli cronice. Nu e corect să spui „nu pari să ai o dizabilitate” — nu toată lumea vorbește deschis despre asta, și nu trebuie să vezi ceva ca să respecți nevoile unei persoane.
Problema nu e persoana, sunt barierele:
fizice — trepte, uși înguste, lipsa toaletelor adaptate; informaționale — texte complicate, lipsa subtitrărilor; de comunicare — lipsa interpretului, explicații neclare; atitudinale — milă, etichete, glume, presupuneri; organizatorice — activități gândite fără să țină cont de toți
Ce să eviți: să vorbești cu însoțitorul în loc de persoană, să ajuți fără să întrebi, să spui „vai, săracul/săraca”, să faci glume despre dizabilitate, să presupui ce poate sau nu poate cineva.
Ce poți face tu, concret: invită și persoanele lăsate de obicei pe dinafară, întreabă înainte să ajuți, nu râde la glume care umilesc, spune ceva când vezi pe cineva exclus.
Cuvintele contează: spune „persoană cu dizabilitate”, nu etichete. Nu orice greșeală înseamnă rea intenție — dar când aflăm că un cuvânt poate răni, putem alege altul.
Tinerii cu dizabilități nu sunt „ceilalți”. Sunt colegii, prietenii, vecinii noștri. Incluziunea înseamnă grupuri în care nimeni nu trebuie să demonstreze că merită să fie acolo.
